vineri, 27 august 2010

El

Mai ti minte, la inceput, cat de mic era totul? Cat de putin contau multe?
Uneori ma intreb cand e cel mai bine. Atunci sau acum?
Stii ce m-a facut sa raman si sa ajung pana aici? El, pur si simplu. Ce face, cum face. Mai ales cand in gluma ii spun "Plec!" iar el cu ochii aceia de copilandru imi spune un "Nu" care ma inmoaie toata.
Nu ti-am povestit niciodata cum e el. Sa explic de ce iubesc, a devenit un lucru extrem de complex. Pastrez acele cuvinte complexe in locuri bine ascunse, unde nu priveste nimeni, doar el, ca sa imi aminteasca de existenta unor lucruri care ma fac sa ma simt singura dar totusi plina de viata. Acest usor paradox am invatat sa il tin aproape. La fel cum il tin si pe el, cel mai aproape.
Povesteam candva de o rutina ce ma acapara, el e persoana care ma scoate din acea rutina, ma face sa fac totul cu un scop precis, ca si cum ar fi ultimul lucru pe care il fac.
Imi place ca ma lasa sa-i privesc direct in suflet ca si cum am devenit o parte din el.
Pot sa ii spun "te iubesc" si sa stiu ca acele cuvinte sunt in siguranta la el, si reciproc.