vineri, 27 august 2010

El

Mai ti minte, la inceput, cat de mic era totul? Cat de putin contau multe?
Uneori ma intreb cand e cel mai bine. Atunci sau acum?
Stii ce m-a facut sa raman si sa ajung pana aici? El, pur si simplu. Ce face, cum face. Mai ales cand in gluma ii spun "Plec!" iar el cu ochii aceia de copilandru imi spune un "Nu" care ma inmoaie toata.
Nu ti-am povestit niciodata cum e el. Sa explic de ce iubesc, a devenit un lucru extrem de complex. Pastrez acele cuvinte complexe in locuri bine ascunse, unde nu priveste nimeni, doar el, ca sa imi aminteasca de existenta unor lucruri care ma fac sa ma simt singura dar totusi plina de viata. Acest usor paradox am invatat sa il tin aproape. La fel cum il tin si pe el, cel mai aproape.
Povesteam candva de o rutina ce ma acapara, el e persoana care ma scoate din acea rutina, ma face sa fac totul cu un scop precis, ca si cum ar fi ultimul lucru pe care il fac.
Imi place ca ma lasa sa-i privesc direct in suflet ca si cum am devenit o parte din el.
Pot sa ii spun "te iubesc" si sa stiu ca acele cuvinte sunt in siguranta la el, si reciproc.

duminică, 22 august 2010

Safety pins holding up the things
That make you mine



sâmbătă, 14 august 2010

Mi-e dor de el, incepand cu secunda in care-i plec din brate.
Nu stiu, e inexplicabil. Parca e continuarea mea, a sufletului si a corpului. Atunci cand eu ma termin, incepe el. Ca semnul acela al infinitului, daca intelegi ce vreau sa spun.

marți, 10 august 2010

Sunt acele cicatrici care ma dor. Ma dor si ma fac sa urasc totul asa fara nici un motiv. Nu stiu ce e si de ce face asta.
Ma acapareaza o frica paralizanta si nu stiu cum sa o ascund in fiecare zi. Ma tem ca intr-o zi, ma va invinge si va iesi la iveala.
Nu vreau sa pleci. Te rog..
Promite-mi ca o sa ramai pentru totdeauna. Pentru ca, vezi tu, mi-e frica sa raman singura si mi-e frica sa infrunt lumea dimineata fara tine alaturi. Nu, nu stiu ce m-as face fara tine.
Promite-mi, promite-mi ca nu pleci!