joi, 28 ianuarie 2010

Prietenul meu

"Universul ne ajuta intotdeauna sa luptam pentru visele noastre, oricat ar parea ele de nebunesti, pentru ca sunt visele noastre si doar noi stim cu ce pret le visam." P.C.
Nebunii de alb, ca mine, ce pret platesc? Unul prea mare. E periculos sa visezi, te bucuri ca un copil, atunci pe moment si e bine, e al naibii de bine... ca mai apoi, la sfarsit sa te puna sa platesti un fel de chirie ce consta in propria-ti fericire, fericirea pe care mai apoi o imparte celuilalt care viseaza. O unealta in mana universului.
Stam in tacere - si asta e un semn. Pentru prima data stam in tacere. E ca si cum am crescut impreuna iar acum am ajuns in acel punct in care ne-am dat seama ca avem drumuri diferite, si ne e prea greu sa spunem "La revedere".
"Nu-ti lasa prietenii sa moara!" imi spunea cineva, si promit ca mereu, in fiecare zi, asta incerc sa fac, sa nu-i las sa moara. Doar ca ajung intr-un punct unde nu mai pot face nimic iar acel punct marcheaza sfarsitul liniei. Nu am avut nevoie de cuvinte sa formam acea linie, s-a nascut ea singura. Defapt, nu am spus niciodata nici unul dintre noi ce suntem, ca sa marcam acea linie.
Nu am stat niciodata sa observ pana la ultimul detaliu cum se termina prieteniile. Am incercat azi si mai bine nu o faceam. Cred ca e unul dintre cele mai urate lucruri. Am fost atentionata, dar eu n-am avut grija, si mi-am lasat prietenul sa moara.
Suntem ca doi straini, nebuni de alb, ce incearca sa isi spuna "la revedere"...

2 comentarii:

Miss Van spunea...

Stii... prietenii vin si pleaca. E greu sa-ti pierzi un prieten, mai ales pe cel mai bun. Eu l-am pierdut si mult timp mi-am zis ca ce prosta sunt... i-am dus dorul mult timp, inca il duc. Desi suntem in aceeasi clasa,etc, il vad cum sta cu alta colega, si imi aminteste de cum statea cu mine. Si acum... ce n-as da sa fie la fel cum era. Dar nu cred ca se mai poate... Oricum, frumos articol, m-am regasit in el. :)

Julls spunea...

Just...join the club !